Luna

Privind-o de la fereastra camerei mele... ma intreb: Oare aude ce spun? Oare simte ce simt si eu? Dar astea raman doar niste intrebari fara raspuns... O admir cu pronfunzime si ii studiez si cea mai mica miscare, pare ca rade, oare o rade mine? dar si de aceasta data, raman fara raspuns. Recunosc... ma frustreaza faptul ca mereu intervine tacerea, insa intr-un final... ea e singura pentru mine... acolo.
Noptiile fara ea sunt atat de pustii, atat de reci... Dar chiar si asa, isi trimite scumpele fiice sa-mi aminteasca... nu sunt singura. Si da, cand nu este ea, sunt ele... chiar daca nu este acelasi lucru, stiu ca si lor ma pot confesa. Insa doar ea imi poate manipula sentimentele... doar luna cu stralucirea si magia ei poate sa-mi nelinisteasca inima. De ce?! Asta ma intreb mai mereu... De ce cand o privesc e ca si cum mi s-ar lua toata anxietatea, dar in acelasi timp ca si cum si-ar crea propria cale catre interiorul meu... catre lumea mea? Uneori ma tulbura... alteori ma calmeaza, dar nu conteaza... caci la urma urmei ea e singura care stie ce ascunde sufletul meu... singura care mereu tace si ma asculta.